Se ştie că secole de-a rândul, românii din Transilvania care formau majoritatea populaţiei ţării, nu se bucurau de niciun fel de drepturi, legiuirile nedrepte ale naţiunilor dominante acordându-le doar statutul de „tolerati”). Primele forme de învăţământ s-au desfăşurat în tinda bisericilor, Biserica fiind în acea perioada singura organizaţie naţională îngăduită poporului român.
Şcoala în timpul graniţei militare (1765 -1851)
Una dintre principalele urmări pozitive ale cuprinderii Racoviţei în graniţa militară a fost si aceea că, în conformitate cu decretul Mariei Tereza din 1766, în fiecare localitate aleasă ca sediu de companie – cum a fost şi cazul Racoviţei – a fost înfiinţată o şcoala trivială, numită şi „centrală” sau „capitală”, pe care erau obligaţi să o frecventeze şi fiii grănicerilor din satele aparţinătoare companiei, respectiv cei din Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus şi mai târziu chiar şi cei din Scoreiu.
Desfiinţarea regimentelor româneşti de graniţă în 1851 a avut urmări negative pentru foştii grăniceri racoviceni şi pe tărâm şcolar, care devenind de acum „liberi”, deci „civili”, au început să se dezintereseze de şcoală. Constatarea o face însăşi directorul Şcolii normale din Orlat, care nu era altul decât fostul învăţator al Şcolii din Racoviţa, Moise Panga.
În aceste împrejurări vitrege pentru instruirea şi educarea tinerelor generaţii şcoala satului a fost pusă sub scutul bisericii, parohul local devenind, de drept, directorul ei.
Pentru redresarea situaţiei a acţionat cu hotarâre „intelingenţ” locală formată din notarul loan Macelariu, locotenentul loan Maxim, căpitanul Dionisie Drăgoiu şi cancelistul Basiliu Halmaghi care, în frunte cu parohul Petru Florianu, au făcut nenumărate intervenţii atât la forurile superioare laice cât si la cele bisericeşti, solicitând ajutoare pentru redresarea situaţiei ceea ce, uneori s-a mai aprobat.
Şcoala centrală grănicerească (1871-1921)
Cu data de 30 iulie 1871 şcoala confesionala din sat a devenit „grănicerească, cu toate câte au decurs din aceasta nouă situaţie. Stând de acum sub jurisdiţia „Comitetului administratoriu al Fondului şcolastic al desfiinţatului regiment”, condus cu mână forte de baronul David Urs de Margineni, şcoala din Racovita a cunoscut în această perioadă de timp o dezvoltare continuă. Treptat, treptat, ea a fost încadrată cu învăţatori calificaţi, cu si rechizite şcolare adecvate, cu o grădină de „pomărit” şi de legumărit” în care elevii se „deprindeau” în „cele economice”.
După ce a traversat si neagra perioadă a faimoasei „Zone culturale” instaurată de către autoritaţile maghiare in 1917 în regiunile de graniţă cu Romania, şcoala din Racoviţa a cunoscut si ea bucurii pe care a adus-o pentru întreg neamul românesc Unirea cea Mare 1 Decembrie 1918, unire pentru care au luptat si dascălii ei, Valeriu Florianu si Mihai Ogreanu.
Viaţa şcolară începând cu anul 1921 si până în zilele noastre
Odată cu anul şcolar 1958-1959 s-a trecut la obligativitatea învăţământului de şapte ani iar tot de acum în planul de învăţământ al claselor V-VIII s-au introdus disciplinele „cunoştinţe agricole” fi „lucrări practice”, respectiv „practica agricolă”.
În prezent Şcoala generală” din sat îşi desfăşoară activitatea în 12 săli de clasă, ultimele opt dintre acestea, inclusiv cele care adăpostesc laboratoare, cabinete tematice etc., fiind construite, treptat, după anul 1961, prin adăugiri la construcţia iniţială a şcolii, prin supraetajarea acesteia precum si prin reamenajarea fostului Cămin cultural. Aici învăţau un număr de 262 elevi instruiţi de către un corp didactic format din 4 învăţători şi 13 profesori.