RACOVIȚA
Comuna Racoviţa este situată în partea de sud-est a județului Sibiu, la poalele Vârfului Suru, pe zona de contact dintre dealurile submontane ale Munților Făgăraș și terasa aluvionară de pe malul stâng al Oltului. Situată la o altitudine de 385 m, hotarul localității se învecinează în partea de nord și nord-est cu cel al Avrigului, la sud-est cu cel al Sebeșului de Jos, la vest (peste Olt) cu cel al Tălmaciului, delimitarea de cel al Bradului la vest și nord-vest făcând-o râul Olt.
(HARTA RACOVIȚA)
La 22 mai 1443 se înregistrează prima atestare documentară a localității, întâlnită în actul de danie emis de voievodul Iancu de Hunedoara în Cetatea de Baltă.
(Primul document de atestare documentară a comunei Racovița)
EVOLUȚIA DENUMIRII COMUNEI DE-A LUNGUL TIMPULUI
Numele localității Racovița derivă fie din substantivul slav „racov”, cu înțelesul de rac sau apă cu raci, fie din diminutivul toponimului „racuva”, cu același înțeles. De altfel, primele două ștampile ale localității, de după anul 1850, au în câmpul sigilar imaginea unui rac. Ba mai mult, primele două sigilii cunoscute ale Racoviței datând de după anul 1850, au în câmpul sigilar imaginea unui rac.
- 1443 – Reker
- 1453 – Reker, Rewka, Reke, Reuke, Renke
- 1453 – Rakovicza, Rakovitza
- 1494 – Rakowitz
- 1698 – Rakowice
- 1750 – Rakovicze
- 1760 – 1762-Rakovitza
- 1850 – Rakowiz
- 1854 – Rakowitza, Rakowitze, Racovița
- Sfârșitul secolului al – XIX-lea – Oltrakowcza
- Începutul secolului al – XX-lea (până în deceniul III) – Racovița-Olt sau Racovița Oltului
- Astăzi, RACOVIȚA
(Sigiliu)
(Sigiliu)
SEBEȘU DE SUS
Memoria orală trimite la o origine „De pe Ardeal” a întemeietorilor satului și anume, doi frați meșteri piuari, cu numele de Sebeșan, au trecut Oltul cu luntrea, pentru a căuta un râu de munte în scopul construirii unei pive. Cei doi frați s-au despărțit, unul despădurind locul în jurul unei poieni aflate pe râul Moașa, celălalt întemeind o așezare pe o vale paralelă, situată la vest. Inițial, Sebeșul de Sus actual s-a numit Sebeșul Mare, iar Sebeșul de Jos, Sebeșul Mic, după vârsta celor doi frați.
În anul 1383 apare prima atestare scrisă a satului Sebeșu de Sus. Sebeșu de Sus se arondează Comunei Racovița la data de 31 decembrie 1950.
Evoluția denumirii satului de-a lungul timpului a satelor din componența localității:
- Felsősebes
- Oltfelsősebes – maghiară
- Oberschebesch – germană
- 1733 – Felső
- 1750 – Sebis – feliső
- 1760 – 1762 fal Sebes
- 1805 – Sebes Supérior
- 1850 – Sebesu din szuszu
- 1854 – Sebeșul de Sus, Felsősebes, Oberschebesch
- Astăzi, SEBEȘU DE SUS – română
PERSONALITĂȚI ȘI ALTE DATE ISTORICE IMPORTANTE PENTRU TRECUTUL LOCALITĂȚII
Participarea grănicerilor racoviceni la Revoluţia din 1848–1849
Desfăşurându-se pe fundalul luptei generale împotriva feudalismului, a stării de exploatare socială şi oprimare naţională exercitată de către clasele privilegiate din Transilvania, revoluţia a fost salutată încă de la izbucnirea ei și de către grănicerii racoviceni. A contribuit la această atitudine conștiința națională şi de clasă, adâncirea sentimentului de libertate şi a celui de proprietate asupra pământului pe care-l munceau şi nu în ultimul rând mândria lor de a fi purtători de armă, drept pe care-l aveau în acea vreme doar clasele privilegiate.
Grănicerii racoviceni au participat masiv la Marea Adunare de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii, din 15 mai 1848, delegaţia în număr de 172 de persoane în frunte cu comandantul David Urs, fiind cea mai numeroasă din împrejurimile Sibiului. Confirmarea prezenţei se vede şi prin faptul că doi dintre conducătorii lor s-au aflat printre delegaţii aleşi pentru a protesta împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria şi anume locotenentul David Urs din delegaţia trimisă la împăratul de la Viena şi preotul Ioan Moldovan prezent în delegaţia trimisă la Dieta din Cluj.
Faptul că românii nu au vrut să se unească cu Ungaria a determinat guvernul provinciei să treacă la represalii, în primul rând prin arestarea membrilor Comitetului Naţional Român din Sibiu, context în care Simion Bărnuţiu s-a refugiat în Racoviţa, punându-se astfel sub scutul grănicerilor de aici. De teama represaliilor, intelectualii ardeleni şi-au găsit adăpost în satele grănicereşti ca Orlatul, Veştemul şi Racoviţa unde, notează George Bariţiu, „mâna guvernului provincial nu se putea întinde fără ştirea şi încuviinţarea comandei generale”, printre aceştia fiind şi protopopii Ştefan Moldovan de la Mediaş şi Elie Farago de la Târgu Mureş.
(Adunarea de la Blaj)
Înființarea graniței miliare transilvănene și militarizarea Racoviței
În cel de-al treilea deceniu de domnie al împărătesei Maria Tereza, Curtea de la Viena decide înființarea regimentelor grănicerești în Transilvania. Pentru ducerea la îndeplinire a misiunii a fost însărcinat la data de iulie 1761 generalul de cavalerie Adolf Nikolaus von Buccow, al cărui proiect a fost aprobat de împărăteasă în 16 aprilie 1762. După înființarea Regimentului II de graniță românesc cu sediul la Năsăud în anul 1764, s-a început constituirea Regimentului I de Graniță cu sediul la Orlat, context în care a fost militarizată în întregime și Racovița, operație ce a durat până în anul 1766 și a fost condusă de generalul Ziskovic.
Desființarea graniței militare și trecerea Racoviței în administrația civilă
Desființarea regimentelor românești de graniță s-a făcut în baza decretului împărătesc din 22 ianuarie 1851, el fiind adus la cunoștința populației grănicerești prin Ordinul Comandei generale din Sibiu, din 18 februarie. După 86 de ani de viață militară s-a trecut la predarea în administrație civilă a Racoviței în ziua de 30 martie 1851.
(Decret de desființare a regimentelor)
OAMENI MAI ÎNSEMNAȚI PENTRU RACOVIȚA
IOAN DOICAN
Memorii aparținând plutonierului racovicean Ioan Doican (n. 1884, d. 1963), cunoscut în satul Racovița și împrejurimi ca „maistăr” zidar și bărdaș, ca primar în anii: 1922, 1924, 1938 și 1941 precum și ca un bun cantor bisericesc până la adânci bătrânețe.
(Ioan Doican și o pagine din Notes-ul său)
Transcrierea textului din Notes
“…Între „șvarmlinii” erau mulți cai de-ai cazacilor, morți, că au fost aci, în sat. Și tunarii noștri au împușcat cu „zingranate” [proiectile incendiare] și au aprins satul și grajdurile unde au fost caii. Iar caii cazacilor s-au speriat de foc și au rupt frânele (frâiele) — care au putut — și au fugit, iar care nu au putut scăpa, să fuga, au ars acolo…
Și doi iepuri au fost împușcați…nice aceia cât sunt de mici — și au voie de fugă — și nu au putut scăpa din ploaia gloanțelor. Cum să nu fie greu pentru bieții feciori, care nu au voie să fugă de gloanțe și trebuie sa meargă cătră ele?…
…Deși mi-a fost foame, că de ieri de la amiază nu am mâncat, văzând atâția morți, nu mi-a mai trebuit mâncare! I-am făcut o cruce lui Ioan Călin fiind că mi-a (fost) un bun cunoscut și prieten. M-a ajutat și Nicula Simion și cu lacrămi în ochi i-am pus-o la cap, zicând: Dumnezeu să-l hodinească!
Am mai făcut o cruce și lui Paler. Dar așa de mulți morți au fost aci de nu biruia să-i îngroape. Erau ficiorii trântiți ca znopii după secerișul unei holde bune! Of, Doamne, ce mare este certarea lui Dumnezeu peste noi! Câte gloanțe s-au vărsat pe acel câmp, care costa milioane de florini! Apoi câți oameni tineri a zdrobit, în floarea vieții fiind! Apoi câte văduve au rămas numai din această zi de 14 spre 15 august! Apoi câți copii lipsiți de a(l) lor scump tată…
…Și tot se zice că acum trăim în veacul culturii… Of și amar de cultura asta!
…De la Regiment (Este vorba de Regimentul nr. 31 infanterie din care făcea parte.) au fost răniți și morți 1070… Toate pierderile acestea nu au plătit nimic. Au fost numai o nebunie sau prostie mare! Dacă cugeta cineva la bieții feciori, puteam să rămânem în pădure, că rușii tot se trăgeau înapoi și dacă înaintam noi 300–400 de metri… Ce pagubă a adus înaintarea aceia, nu poate nimeni s-o prețuiască!…
— 20 august 1915 —
…Către ziuă am făcut „angrif”[atac], tot frontul și II regiment (Regimentul 31 infanterie, cu garnizoana în Brașov, format și acesta, în majoritate din români.) și am bătut pe ruși din „decunguri”, dar am avut pierderi foarte mari. Am cerut prin telefon 90 de care, ca să ne ducă pe cei care sunt greu răniți. Apoi câți au fost răniți ușor sau prin mâini, aceia (puteau) merge și pe jos. Apoi câți vor fi rămași morți? Of, săracii ficiori, cum își jertfesc viața și nu știu de ce!…”
PROTOPOP VALERIU FLORIANU
(Protopop Valeriu Florianu)
Valeriu Florianu (n. 26 iunie 1864, Racovița – d. 17 iunie 1946, Racovița) a fost paroh greco-catolic în Racovița. Studiile elementare le-a făcut în sat iar pe cele liceale la Sibiu și Blaj. În „Mica Romă”, ca gimnazist, iar mai apoi ca student teolog. A făcut parte din Societatea de lectură „Ioan Inocențiu Micu Klein” a elevilor blăjeni, fiind chiar bibliotecarul acesteia.
După absolvirea Academiei teologice în 1889, Valeriu Florianu este numit ca învățător la școala grănicerească din sat, unde a funcționat în perioada 1 februarie 1891 – 1 iunie 1897. Hirotonit ca preot în 6 decembrie 1891, până în anul 1895 a fost „supranumerar” pe lângă tatăl său. În perioada 1893-1894 a administrat parohia Bradului, iar până în 17 decembrie 1912 și a Racoviței, dată după care a fost titularizat aici.
Protopopul Valeriu Florianu și-a dedicat viața nu numai slujirii altarului ci și a obștii din care a făcut parte, pe diferite planuri. Astfel, a fost unul dintre ctitorii actualei clădiri a Școlii generale după cum tot lui i s-a datorat înființarea în localitate a Școlii inferioare de arte și meserii despre care am amintit. De asemenea, a avut o contribuție însemnată la construirea actualului drum județean care trece prin mijlocul satului (105G), care a scurtat mult drumul cărăușilor localnici spre Sibiu. Pentru întreaga activitate desfășurată în acești ani, el a fost decorat ulterior de către statul român cu ordinul “Coroana României” în grad de ofițer precum și cu medalia “Ferdinand”.
DESCOPERIRILE ARHEOLOGICE
La locul numit “Grădina lui Cărtăuaia”, aflat pe una din terasele superioare ale Oltului, la confluența dintre Valea Lupului și Pârâul Bisericii a fost descoperit întâmplător, în anul 1972, un toporaș din silex cioplit rudimentar pe o singură față (unifacial) aparținând “culturii de prund”, databil acum cca 600.000 ani î. Chr., descoperire care include în acest fel și Transilvania în aria în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză.
Este un cioplitor unifacial de dimensiunile: 8,9 x 8,7 x 3,5 cm, cu tăișul localizat pe una din laturile lungi ale galetului ovalar. Pe una din fețe se disting negativele a cel puțin trei desprinderi dintre care una foarte largă, ce afectează mai mut de jumătate din suprafața naturală a galetului. Pe fața opusă, în porțiunea dinspre tăiș, se observă câteva mărunte desprinderi. Tăișul este larg convex, ușor sinuos și prezintă unele știrbituri de folosire. Piesa este lucrată din silex de culoare maroniu-vineție având o patină puternică maroniu-roșcată și lustru relativ accentuat.
(Toporaș de Silex)
În anul 1974, în pietrișurile excavate din râul Olt, s-a descoperit, tot întâmplător, un ciocan confecționat din piatră șlefuită de la sfârșitul epocii neolitice – cca 3.600 î. Chr.
( Ciocan șlefuit din Epoca Neolitică cu o vechime de 3.600 ani )
Epocile bronzului și fierului sunt atestate de numeroasele unelte și arme din bronz și fier, descoperite pe hotarul comunei, strânse într-o colecție de către familia preoților Florian încă din anul 1855.
(Unelte casnice din epoca feudal, descoperite în Vatra Satului)
(Arme de luptă din epoca feudală, descoperite pe teritoriul Racoviței)
În 2009, dr. Petre Beşliu Munteanu a descoperit pe teritoriul comunei Racoviţa situl unei cetăţi a cărei datări încă nu este cunoscută.
Cetatea medievală este localizată la o altitudine de 846 m pe o culme aparținătoare a Vârfului Suru, culme care se află la granița dintre localitățile Racovița și Avrig. Poziția sa a fost menționată în studiile de specialitate pe baza unor observații de teren și ulterior doar speculată.
(Cetatea medievală Racovița)
ARHITECTURA ECLEZIASTICĂ
Pe teritoriul Racoviței există o mențiune despre existența unui schit (mănăstire), uitat astăzi cu desăvârșire, mențiune care se datorează canonicului și istoricului blăjean Augustin Bunea. În 1919 apare un alt studiu, în care autorul, Zenovie Pâclișanu, precizează că Schitul Racovița a fost ridicat de călugărul unit Oprea Doican, pe moșia proprie. Prima biserică a satului are datare incertă, istoricul blăjean Pâclișanu considerând 1679 ca an al edificării, iar protopopul local Petru Florianu a antedatat-o în anul 1675, biserica fiind la origine de rit ortodox fost zugrăvită „în stilul vechi” în anul 1752 și nu într-un an din epoca brâncovenescă.
(Biserica “A veche”, desen după memorie, datorat prof. L. Florianu)
(Ruinele “Bisericii Vechi”, 1930)
BISERICA ORTODOXĂ „SFÂNTA TREIME” FOSTĂ GRECO CATOLICĂ
Biserica actuală a fost construită între anii 1887-1890 și sfințită în 1887 de mitropolitul greco-catolic Ioan Vancea. La construcția sa au participat toți racovicenii, acțiunea lor începând în 1875, când s-au construit cele două cruci existente și astăzi la capetele satului, spre Avrig și spre Tălmaciu. Iconostasul a fost pictat în perioada 1906-1907 de pictorul transilvănean Octavian Smigelschi, iar în anul 1970 biserica a fost repictată în interior în stil neo-bizantin.
Noul lăcaș de închinăciune a devenit funcțional imediat după terminarea construcției. Construcția este realizată din cărămidă (pereții), iar acoperișul în două ape, apare șarpantă de lemn și învelitoare din ceramică solzi. De plan dreptunghiular, are dimensiuni generoase (11,60×26 m) cu absida altarului semicirculară, decroșată și cu turnul clopotniță andosat fațadei vestice, pană la parterului acestui turn realizându-se i intrarea în biserică. Pronaosul și naosul sunt boltite semicalote pe arce dubleuri și pandantivi.
Iconostasul
În perioada 1906-1907 a fost pictat iconostasul de către pictorul transilvănean Octavian Smigelschi (același care a pictat catedrala Mitropolitană din Sibiu), costul picturii fiind de 1600 de coroane. Acest lucru a fost posibil datorită legăturilor de prietenie dintre parohul local Valeriu Florianu și renumitul pictor. În 1948 biserica a trecut în administrarea Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu fără a fi consemnate conflicte sau mișcări de rezistență: În 1970 biserica a fost pictată în stil neo-bizantin de către pictorul bucureștean Dumitru Bănică, sfințirea sa fiind făcută de către mitropolitul Nicolae Mladin la data de 22 noiembrie a aceluiași an. Costul pictării bisericii a fost suportat prin contribuțiile tuturor racovicenilor.
TIPURI DE LOCUINȚE
Cea mai veche variantă este casa de tip „iobăgesc”, care a fost întâlnită cu o frecvență mai mică până la mijlocul secolului XX. Are o planimetrie simplă (tindă, cameră de locuit și celar – posibil ca inițial acesta să nu fi existat), cu dimensiuni oscilând între 4/6 X 8/10 m. Casa avea două sau trei ferestre la stradă, dispuse asimetric, lucru determinat de planimetria diferită a celarului în raport cu locuința. Înălțimea la tavan era mică (2,20 m), în scopul conservării căldurii. Locuința satisfăcea principalele nevoi ale unei familii: prepararea hranei, spațiu de odihnă, depozit pentru principalele alimente. O dată cu generalizarea culturii cartofului, în celar – care se transformă în pivniță – se practică o groapă pentru păstrarea lor; știm că accesul se făcea din interior. De asemenea, se ridică pe zidărie uscată din piatră de râu, cu pereți din cununi de bârne orizontale, cioplite în muchii, încheiate în cheutori drepte. Pereții erau tencuiți în interior și exterior cu argilă, fără cercuială și zugrăviți cu var. Tinda nu avea tavan, aici fiind construit cuptorul de cărămidă, din pământ la început. Camera era tăvănită, sistemul de încălzit fiind soba cu cahle (sau din cărămidă). Șarpanta, foarte înaltă, avea patru ape și snopi de secară („pâși”)
O a doua variantă o reprezintă tipul de case care păstrează planimetria, dar își modifică acoperișul; învelitoarea de paie, pe lângă eficiența recunoscută – era durabilă și economică – aveau un mare neajuns deoarece prezentau riscul permanent de incendiu. Sunt consemnate numeroase incendii – și asta numai pentru secolul al XIX-lea – în evidențele bisericești. Pe domeniul familiilor nobiliare , încă de la începutul secolului XIX sunt menționate case cu învelitoare de țiglă. În mod cert, după cea de-a doua jumătate a secolului și mai ales la sfârșitul acestuia și începutul celui următor învelitoarea de țiglă s-a generalizat. Deși sunt cunoscuți meșterii șițari, iar șița este cunoscută ca material de construcție, ea nu a fost folosită pe scară largă în Racovița. Adoptarea țiglei a condus la modificarea volumetriei și înălțimii acoperișului, precum și a tehnicii constructive. De exemplu, acoperișul este construit în două ape; ca subtip al acestor ape, înălțimea scade iar căpriorii se îmbină la partea superioară într-un unghi de 90 de grade, care devine stereotip. Ca variantă a acestui tip de acoperiș, sub influența arhitecturii urbane și a barocului târziu, apare frontonul teșit.
Un alt tip, care înseamnă limitele maxime ale extensiei și dezvoltării locuinței țărănești sunt atinse la începutul secolului XX; faptul se datorează în mare parte contactului cu mediul urban, prin intermediul intelectualilor și a clasei înstărite a satului, dar și repatrierii emigranților din America, evident, cu alte orizonturi legate de confort și prosperitate. Planimetria tradițională este abandonată, fiind introduse mai multe încăperi, bucătărie și cămară precum și pridvorul semideschis. Pivnița se extinde pe întreaga suprafață a casei, accesul fiind din exterior. Ea se ridică în elevație, astfel încât accesul în casă se face pe scări, de regulă cu o singură rampă. Dispunerea casei în raport cu strada este variabilă, aici fiind întâlnite atât dispunerea tradițională, cu frontul lung la stradă, cât și cea cu latura lungă și acces printr-o poartă zidită cu buiandrug în arc de cerc. Componentele și ornamentica prezintă un caracter eclectic, cu influențe din clasicism, baroc, sau din arhitectura de vilegiatură, dar și din elemente tradiționale. Oricum, casa este bine integrată în peisajul urban, organic am spune, fără să agreseze atmosfera specifică satului făgărășean.
PORTUL POPULAR DIN COMUNA RACOVIȚA
Așa cum a fost el întâlnit până la începutul secolului al XIX-lea, portul popular racovicean s-a caracterizat prin simplitatea sa, majoritatea pieselor sale componente fiind produse ale gospodăriei proprii.
La costumul femeiesc, piesele „de rezistență” au fost: vălitoarea albă, cârpele negre sau înflorate, „șurțele” negre sau „vinete„, în două sau trei foi, catrințele roșii, „românești” sau „oacheșe”, iile cu fodori, pieptarul cu flori roșii și „ciucurei” în aceeași tonalitate, buboul negru sau săin, nelipsit din portul bătrânelor.
Costumul bărbătesc avea următoarele piese specifice: cămașa cu mânecă largă sau cu pumnași, cioarecii albi, strânși pe picior, laibărul și recălul din postav negru, la care, iarna, se adaugă buboul.
Portul femeiesc
- Găteala capului:
Până la vârsta de zece ani, după ce depășea stadiul „căiței„, fetițele purtau capul descoperit, cu părul „retezat” până în dreptul urechilor. După această perioadă, părul era lăsat să crească în voie și se pieptăna „cu cărare”, în două „plete” simetrice, legate la vârf, cu „gâțe”. Când acestea atingeau diferite dimensiuni, ele se așezau în formă de colac pe vârful capului, acoperindu-se cu „cârpa”.
Cârpa tradițională a fost confecționată din satin de culoare neagră, cu sau fără ciucuri, purtată înnodată la spate. Ulterior, în zilele de lucru, au început a fi purtate și cârpele confecționate din stambă imprimată cu diferite modele, legate uneori și pe sub barbă, cunoscute și sub denumirea de „baticuri„. Peste cârpa de zi de lucru, vara, se purta pălăria de paie, legată pe sub barbă cu „șinor” și ornată cu „frunză” neagră, încrețită din loc în loc și împodobită, uneori cu mărgele. În zilele de sărbătoare, se purta în mod obligatoriu „cârpa” neagră din „păr” sau mătase, cu ciucuri mari, de ibrișin, pe sub care fetele și nevestele tinere „scoteau” câte un „inel” din părul neprins în „plete”.
- Ia
Este principala piesă de port femeiesc și se întâlnește în două variante:
- Dintr-o singură bucată numită ciupag
- Din ciupagși poale, variantă folosită mai ales în zilele de lucru.
Cu sau fără „beată”, la fetițe ia se încheie în față, iar la fete și neveste, peste umăr, în partea stângă. Mânecile iei se sfârșesc întotdeauna cu „fodori” încrețiți, tiviți cu „cheiță”, „cipcă” sau „colțișori negri”. Ceea ce dă farmec iei tradiționale este ornamentația sa bogată, realizată cu arnici negru cu care se coase pe lângă „frunzele” de pe piept, „șâruri”(șiruri), iar pe lângă cele de pe mânecă, „purecele” și „crace„. La ornarea „betei” se folosește și arnici galben și foarte rar „sârmă”.
- Poalele
„Poalele de zi de lucru”, sunt confecționate din pânză de bumbac, cu o tivitură simplă în partea de jos și neîncrețite. Cele „de duminica”, purtate de fete și nevestele mai tinere, au crețe și în părți și în spate. Frecvent, se întâlnesc și „poalele” ca piesă separată de port, purtate numai de către fete, confecționate din giulgi. Purtând și numele de „fustă”, acestea sunt întotdeauna „prisate”(pliate) și ornate în partea inferioară cu „cipcă” sau „colțișori”
- Șurțul negru
Țesut de casă, în patru ițe, cu alesături „în tăblițe” (căhăli), cu urzeala din ață sau lână neagră și cu băteală din „păr” (lânică fină). Cu scop ornamental, în țesătură se intercalau vărgi roșii în care, la așa zisele „șurțe bătrânești„, se folosea și „sârma”. În partea inferioară, șurțele se ornau cu motive florale sau geometrice, ele sfârșindu-se cu ciucuri lungi. Pe marginea lor se prindeau „colți”, cele două „foi” ale piesei fiind prinse intre ele cu o „cheiță”. Întotdeauna, peste șurțul negru se purta un altul, de satin.
- Șurțul roșu sau cătrința oacheșă
Îl purta numai mireasa și prietenele ei, în seara premergătoare nunții
- Pieptarul
Este o piesă arhaică a portului tradițional, purtată în anotimpul friguros în locul laibărului, dar și vara de către miri, până în primele decenii ale secolului al XIX-lea. El era confecționat din piele de ied sau miel, cu lâna înăuntru. Pieptarul „înfundat”, de tip arhaic, încheiat la subsuoara stângă și cu nasturi confecționați din „pojiță” sau chiar cu copci;
- Laibărul
Este o piesă de port care se poartă peste ie, fiind scurte și strânse pe corp și încheiate în față, cu copcii sau nasturi. Laibărul „de zi de lucru” este confecționat din pănură de casă, de culoare neagră, din postav de calitate mai inferioară sau chiar din stambă sau finet, căptușit corespunzător.
Portul bărbătesc
Adaptat anotimpului și vârstei, costumul bărbătesc este mai simplu decât cel femeiesc, atât în ce privește numărul pieselor ce-l compun cât și al ornamentației acestora. Până la vârsta de 14-15 ani, copii au părul scurt, după care își lasă „frizură”, dată peste cap sau „cu cărare” pe una din părți. Uneori, o șuviță de păr se lăsa mai lungă și prin răsucirea ei se realiza așa zisa „frizură cu corn”, purtată mai ales de feciori. Vara, capul se acoperea cu pălărie. Ca o reminiscență de pe timpul graniței militare, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea s-a purtat pălăria de pâslă neagră, cu calotă sferică și boruri mari, de influență săsească. Pălăria purtată de feciori în zilele de sărbătoare, era însă ornată mult mai bogat, cu „barșoane” încărcate cu mărgele, cu „peșchini” din flori artificiale, cu „peuni” (pene de păun), cu ciucuri și „cănaci„.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, și-a făcut apariția în sat și pălăria de paie, purtată de către toate grupele de vârstă, atât în zilele de lucru cât și în cele de sărbătoare. Căciula se purta numai în anotimpul friguros, ea fiind confecționată din blană de miel sau oaie, de culoare neagră sau brumărie și în foarte rare cazuri, de culoare albă. În zilele de sărbătoare se purta căciula de „astrăgan” (astrahan). Ca tip, predomina căciula „țuguiată”, cu moțul teșit într-o parte sau „băgat înăuntru”. Foarte rar se întâlneau căciulile mocănești cu fundul rotund.
(Portul popular și acoperirea capului la bărbați în Racovița Sibiu. Dreapta jos: Pălărie purtată de feciori în zilele de sărbătoare, ornată cu „barșoane” încărcate cu mărgele, cu „peșchini” din flori artificiale, cu „peuni”(pene de păun), cu ciucuri și „cănaci”. Dreapta sus: Pălărie „săliștenească„, cu boruri mai mici, lăsate-n jos, ornată simplu. Stânga: Căciulă de „astrăgan” (astrahan), ornată cu „peuni”(pene de păun), cu ciucuri și „cănaci”, tipică feciorilor care formează „Ceata” cu ocazia sărbătorilor de Crăciun.)
Cămașa, lungă până la genunchi în trecut și mai scurtă în vremurile mai apropiate (secolul al XX-lea), cămașa se purta peste cioareci, încinsă cu șerparul. La gât, aceasta se încheia cu copcii sau foarte rar, cu băieri prevăzute la capete cu ciucurași. Cămașa „de zi de lucru” era confecționată din pânză de cânepă sau bumbac, croită cu mâneca largă sau cu „pumnași„. Ornamentația acestui tip de cămașă se realiza cu „pui” cusuți cu arnici negru, în motive simple, grupați la guler, la gât și în partea de jos a mânecilor. Cămașa „de duminica” se confecționa din pânză de bumbac, având „fustă” încrețită la spate și o ornamentație mai bogată decât surata ei cotidiană, realizată tot prin „pui”, modelele mai cunoscute fiind: „brânelul„, „chișatul boului„, „feregile” etc. De o parte și de alta a „gurii” cămașii se broda într-o formă stilizată inițialele numelui purtătorului, o formă mai aleasă a ornării mânecilor constituind-o așa zisul „ajur„. Din rândurile cămășilor „de duminica”, se evidențiază „cămașa de mire”, piesă de rezistență a costumului bărbătesc, precum și „cămașa de înmormântare”. Începând cu deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, feciorii au început să poarte pe sub cămașa tradițională, cămașa „nemțească”, „de cumpărat”.
Cioarecii, având ca părți componente: cracii, turul, flinticul și veaca, această piesă era nelipsită din costumul tradițional. Cei purtați vara, se confecționau din pânză de cânepă, cu urzeala din fuior sau bumbac și băteala din „păcișe” sau câlți, pentru zilele de lucru și din pânză „bumbac în bumbac„, țesută în trei sau patru ițe, „în ochiuri”, pentru zilele de sărbătoare. Pentru iarnă, cioarecii „de zi de lucru” se confecționau din pănură albă, comună, iar cei „de sărbătoare”, din pănură de lână țigaie. Indiferent de materialul folosit, cioarecii se croiau și se coseau în sat, chiar și de către bărbați, cu buzunare false, ei fiind purtați peste izmene, strânși pe picior, cu sau fără manșetă, la cei „de sărbătoare” aceasta fiind tivită cu o bandă neagră. Pe corp, cioarecii erau strânși cu ajutorul „brăcinarului„(curelei), confecționat din cânepă la copii și din piele la adulți, introdus pe veacă. Între cele două razboaie mondiale, sub influență orășenească, au apărut cioarecii largi, tip pantalon, confecționați din același material ca și cei „clasici”.
Pantalonii, au intrat în costumul bărbătesc după primul război mondial, aceștia fiind clasificați ca pantaloni „de zi de lucru” și „de duminica”. Ei au înlocuit cioarecii albi, greu de păstrat curați mai ales în timpul muncii, pentru confecționarea lor folosindu-se pânza încernită sau pănura neagră sau săină. Pentru pantalonii de sărbătoare, s-au folosit ulterior țesăturile industriale sau docul și postavul. Spre deosebire de cioareci, pantalonii vârstnicilor nu sunt prevăzuți cu veacă, ei fiind strânși pe corp cu ajutorul brăcinarului din piele. Pantalonii copiilor erau prevăzuți însă cu „hozăntragăne„.
Exemple de port popular
OBICEIURI ȘI TRADIȚII
Comuna Racovița este păstrătoarea unui repertoriu folcloric divers și deosebit de bogat, sub toate aspectele, diferit însă în mare măsură de cel întâlnit în localitățile învecinate.
- Obiceiuri legate de sărbătorile de iarnă. Colindatul
Dintre toate obiceiurile tradiționale respectate riguros de către întreaga colectivitate, cele legate de sărbătorile de iarnă stau la loc de cinste. Numite cu precădere “Sărbătorile Crăciunului” acestea se desfășoară pe o perioadă cuprinsă între ziua de 5 decembrie (Ajunul zilei de sf. Nicolae) și iau sfârșit odată cu ziua de 7 ianuarie, ziua în care se prăznuiește Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Cetei îi revenea datoria de a cânta, respectiv de a colinda pe locuitorii satului care purtau numele de Nicolae sau Ioan, în noaptea zilelor onomastice ale acestora.
Spre deosebire de satele din jur, obiceiurile de iarnă practicate în Racovița au un farmec deosebit, sunt mai numeroase și cunosc un repertoriu mult mai bogat. Așa după cum vom vedea în continuare, există o “rânduială” a colindatului privind atât timpul, repertoriul și modul de formare a cetelor de colindători, cât și modalitățile de “cinstire” a acestora. Astfel, în nici o împrejurare țiganii nu colindă pe la “sfinți”, după cum nici un grup de colindători “români” nu abordează repertoriul acestora. “Sfinții” nu se colindă decât noaptea la fereastră, pe când “Ceata” și “Boaca” își cântă colindele numai în interiorul locuințelor. “Boaca” nu colindă fetele de măritat, după cum, nici “Ceata bătrână”, formată ad-hoc, nu se alătură “Cetei feciorilor”, rânduielile impuse de tradiție sunt respectate ca atare.
Colindatul în satul tradițional a cunoscut o largă răspândire, structurat după cum urmează:
- Colindatul copiilor
Era practicat numai de către băieți, în grup de cel mult trei, însă numai pe la “neamuri”. Învârtind o “stea” confecționată dintr-un cadru de “sâtă” veche, acoperiă cu hârtie colorată, cu “poleială” pe care se lipeau diferite “chipuri sfinte”, aceștia cântau o singură colindă, respectiv “Troparul Nașterii Domnului”, după care urma “mulțumita” cu următorul text:
Aveți copii gură de-a mulțămi
Că ne-a dăruit Doamna gazdă,
Un colac, mare, mândru și frumos!
Dar nouă nu ni se pare colacu’
Mare mândru și frumos,
Că-i pelița lui Hristos,
Primiți, toți, frați, bucuros!
- Colindatul țiganilor
Buni colindători, cu un repertoriu deosebit de bogat, aceștia colindau numai în seara de Ajun, în grupuri organizate pe sexe sau chiar mixte, fiind așteptați de gazde cu multă nerăbdare. Interpretarea era monofonă, evidențiindu-se printr-o linie melodică bogată, în graiul specific al “băieșilor”, impregnat cu elemente bănățene, particularitate sesizată și în alte zone folclorice ale țării. Ei interpretau următoarele colinde; Asta-i sară, mare; Pe ce plai, picior de rai; La o masă, rotilată; Viflaimul jidovesc.
|
Viflaimul jidovesc
Viflaimul jidovesc S-o născut Domnul ceresc El atunci când se năștea, Irod, crai își poruncea. Veste mare s-a auzit, Cam de către răsărit Păn’ la Irod o venit Iară Irod, împărat Văzându-se înșelat. Oaste mare-a ridicat. Mulți coconi mici a tăiat Patrusprezece mii de prunci De doi ani în jos mai mici, S-o gândit fără folos, Și-l taie și pe Hristos. Pe Hristos nu l-o tăiat Tatăl Sfânt l-o apărat.
|
Din Fecioară s-a născut
Din Fecioară s-a născut, Domnul Hristos pe pământ. Iuda, iubitor de bani, L-o pârât l-ai Lui dușmani. Dați-mi treizeci de arginți, Să vi-l dau, să-l chinuiți! Jos argintul că l-o pus, Cu sulița l-o străpuns, Îndată sângele-o curs. Luna s-o schimbat în sânge, Soarele a început a plânge. Ș-ăle stele, mărunțele Toate plâng, cu mare jele.
|
- Colindatul prin “Ceata” de feciori
Ceata de feciori constituia cea mai importantă componentă a Sărbătorilor Crăciunului, fără de care, după spusele multor săteni “Crăciunul nu era Crăciun”.
În primul rând, în ceată intrau toți feciorii satului care aveau 18 ani împliniți. Astfel, în mod frecvent, “Ceata” număra uneori și aproape 50 de componenți. În repertoriul “Cetei” figura doar o singură colindă, care se cânta numai la fetele mai mari de 15 ani, deci la “cele de măritat”.
“Repertoriul Cetei”, după cum am amintit, consta din următoarea colindă, cu un pronunțat caracter bisericesc, numit local, “ÎN ORAȘU”, respectiv:
ÎN ORAȘU
În orașu’ Viflaim
Veniți, voi toți, să vedem;
Că nouă ni s-a născut,
Domnu’ cel făr’ de-nceput,
Ăsta-I cel mai de demult.
Prorocii L-au prorocit,
Îngerii L-au preaslăvit.
Când s-a născut Mesia,
Din Fecioara Maria
Din sămânța lui Iosif,
Și din roada lui Adam.
Mântuirea lui Adam,
Adam din Rai s-o mântuit,
Raiu din gură-a grăit:
Du-te Adame de la mine,
Că te-ai lipsit de-al meu bine!
Raiule, grădină dulce,
Eu din tine nu m-aș duce…
De dulceața poamelor,
De mirosul florilor,
Și de-al Serafimilor.
Scaunul lui David crai,
S-a-nălțat din viața lui,
Trei crai ai pământului,
Veniți la-nchinarea Lui,
Scumpe daruri aducând,
Și-naintea Lui punând:
Aur, smirnă și tămâie,
S-a-nălțat din ficiorință,
Unul din Sfânta Treime!
Ficiorința Lui, cânta,
Că L-a născut Maria,
În ieslea dobitoacelor,
Pe deasupra iescălii.
Frumos cântau, îngerii:
Culcă-Te, crai, îngeresc,
Culcă-Te, pe fân uscat,
În scutece-nfășurat.
De-Ți vor lipsi cântători,
Vor veni și-acești păstori,
Și bine vor cuvânta
Și frumos vor lăuda:
Slavă, Sus, lui Dumnezeu,
Care ne-o scos de la rău!
Pe pământ să fie pace,
Între oameni, bună-nvoire,
Și de-acum, până-n vecie,
Mila Domnului, să fie,
Dumneavoastră bucurie,
Și nouă de veselie,
Amin, Doamne, slavă, Ție!
- Colindatul cu “Boaca”
Din spusele bătrânilor, colindatul cu „Boaca”, este un obicei străvechi, practicat în seara zilei de Ajun precum și în noaptea respectivă, de către un grup de colindători format din tineri între 14 și 17 ani, sub conducerea “vornicului” din “Ceata feciorilor”. Boaca nu este însoțită de „țurcă”, și nici de lăutari. În ansamblul obiceiurilor de iarnă, boaca, are un rol bine definit, acela de a colinda pe fetișcanele până la vârsta de 15 ani. Colindatul cu Boca începea paralel cu cel al „Cetei” feciorilor, și în linii mari, se desfășura după același tipic. Diferea doar textul colindei, care era următorul:
Iosif și cu Maria,
Porunca dac-o știa
În Viflaim se-nscria.
Iar Maria, grea fiind,
I-o venit ceasul născând
Loc în casă, nu era,
Ca să fie nașterea.
Locul cel întunecos,
Unde s-a născut Hristos,
S-o făcut prealuminos.
De lumina cea cerească,
Și de slava îngerească.
Și îngeri, că mulți era,
Și păstori cu fluiera.
Frumoase cântări cânta:
Slavă, sus, lui Dumnezeu,
Care ne-o scos de la rău.
Pe pământ să fie pace,
Între oameni, bună-voire
Și de-acum până-n vecie,
Amin, Doamne, slavă, Ție.
- Ceata bătrână
După primul Război Mondial, odată cu apariția în sat a “ Societății meseriașilor români” precum și a “Cercului cultural al Astrei”, membrii acestor două grupuri se colindau între ei împreună cu nevestele lor, dar cinsteau cu prezența respectivă și pe intelectualii satului sau pe unele neamuri de marcă. În repertoriu, ei aveau atât colinde tradiționale cât și culte învățate la corul din care făceau parte.
Irozii
Irozii” reprezintă unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri de Crăciun, care este întâlnit în aproape toate zonele țării și este prezentat în casele oamenilor ca o veritabilă scenetă de teatru, tot jocul Irozilor având nucleul narativ în jurul nașterii Mântuitorului. Odată ce începe Postul Naşterii Domnului băieţii mai mici şi mai mari din Racovita încep să se organizeze în cete pentru a colinda încă din Ajun pe la casele gospodarilor. Cei care vor face parte din ceata de Irozi îşi stabilesc o locaţie unde se întâlnesc pentru repetiţii dar şi pentru a-şi realiza costumele specifice fiecărui personaj, pentru ca în noaptea de Ajun să ofere gazdelor un spectacol de excepţie. Tradiția se mai păstrează și astăzi.
A doua zi de Crăciun “DANA”
În suita Sărbătorilor de iarnă, a doua zi de Crăciun avea pentru “Ceată” o semnificație deosebită. Era ziua în care, în văzul întregii colectivități, fetele chemate la ceată dădeau “cinstea” cuvenită acestei “însoțiri”, ziua în care se cânta “DANA”, moment necunoscut în alte zone folclorice. Această colindă, de data aceasta cu caracter laic, a doua din repertoriul cetei tradiționale, se cânta în curtea “gazdei” nu numai de către feciori ci și de către “oamenii însurați”, veniți să-i ajute în acest scop, împărțiți în două tabere, într-o antifonie perfectă.
În ceea ce privește numele acestei frumoase colinde, cu o linie melodică pe măsură, este vorba despre numele unei fete, Ana, care de altfel, se pronunță răspicat în finalul textului, care este următorul:
Merge, Dana prin grădină,
Cunună de vinețele,
Merge, Dana prin grădină
Cu cizmele tropăind,
Cu rochița-n vânt trăgând;
Cu mâinile – ca florile,
Cu botele – ca rujile!
La fântână, c-o ajuns,
Apă-n bote ș-o luat,
Și-napoi cân’ s-o-nturnat,
Cu trei juni s-o-ntâmpinat;
Cu trei juni, ca trei peuni!
Unu-o-ntins-o, de mi-o prins-o,
De i-o luat măr din sân,,,
Altu-o-ntins-o de mi-o prins-o,
De i-o luat inelu…
Altu-o-ntins-o de mi-o prins-o,
De i-o luat cununa…
Ea din greu i-o blăstămat:
Cel ce-o luat măr din sân,
Putrezească, ca dânsu,
Ca dânsu ca măr din sân!
Cel ce-o luat inelu’,
Petreacă-se prin dânsu’,
Prin dânsu, ca degetu
Cel ce-o luat cununa,
Cununa-s-ar cu dânsa,
Cu dânsa, cu doamnă-sa!
Fire-ai, Ano, sănătoasă,
Să-ți dai “cinstea” bucuroasă,
Ana să se-nveselească,
Nouă să ne mulțumească,
Și la mulți ani să trăiască!
La sfârșitul colindei, primarul cetei mulțumea cu glas tare tuturor părinților fetelor care au lăsat ceata, precum și celor prezenți, care au ajutat la cântat “Dana”. Drept răsplată, bărbaților prezenți li se dădea o vadră de țuică, iar femeilor o vadră de vin fiert. Urma apoi, “scosul cinstei”. “Începând ” cu “judeceasa”, rând pe rând fiecare fată care a fost “chemată” la ceată, trecea prin fața mesei în jurul căreia se cânta “Dana” și în văzul întregii comunități scotea din “straița” înflorată “cinstea” pregătită în acest scop.
Până în preajma primului Război Mondial aceasta consta din așa zisa “pogace”, respective un colac de dimensiuni mai mari. În astfel de împrejurări, fiecare fată se străduia să apară pe marea scenă a satului îmbrăcată cu tot ce avea mai frumos, iar cinstea pe care o dădea să fie cât mai substanțială. Era ocazia unică, din întreg anul, când puteau fi văzute, laolaltă, toate fetele “de măritat”, precum și modul în care acestea știau să se “afișeze” în public. Era cel mai minunat prilej pentru viitoarele soacre să “ochească” pe cine să-și ducă noră în casă.
ALTE OBICEIURI DE PESTE AN
A DOUA ZI DE PAȘTE
De Paște, obiceiurile cunoscute din moși strămoși, sunt păstrate și azi de oamenii de la sat. În a doua zi de Paște, „udatul” sau „stropitul” fetelor este tradiția simbolică acestei sărbători, încă păstrată și în zilele de astăzi. Potrivit tradiției, în această zi, băieții pleacă la udat femeile din familie şi din vecini, iar ele trebuie să îi cinstească cu băutură şi daruri. De asemenea, tradiţia spune că nici unei fete nu îi va merge bine în acel an dacă nu este stropită. Dacă primesc „udătorii”, vor rămâne frumoase tot anul. Gătite frumos și atent încă de dimineață, fiecare fată așteaptă udătorii să-i treacă pragul casei. Tradiția udatului spune că fetele se pregătesc frumos și se aranjează pentru sosirea udătorilor. Feciorii cutreieră casele unde locuiesc fete și udă fiecare floare ce le iasă în cale pentru ca această să nu ofilească. Înainte de a ajunge la casele fetelor, băieții se adună în grupuri mari, stabilesc la ce fete să meargă „la udat”, dar nu uită nici de parfumuri, nici de costumele populare pe care le poartă. Se spune, că flăcăii trebuie să fie atenți la hainele pe care le îmbracă, dar și la versurile pe care unii le rostesc la intrarea în casă, deoarece în locuințele unde vor merge, se poate afla posibila viitoare soție. La final, udătorii sunt răsplătiți cu cozonac, ouă roșii, prăjituri și vin.
DE ISPAS
În ziua de Ispas, preotul satului împreună cu credincioșii, ies la troițele din sat, pentru a sfinții crucile. După care, preotul dă credincioșilor o bucată de “caș” în loc de “nafură”. Tot începând de la Ispas, copiii se puteau scălda în “Vale”.
RUSALIILE
Tinerii din sat se strâng, înainte de sărbătoarea Rusaliilor, și pleacă în pădure. În pădure există loturi de mesteceni tineri care sunt special plantați pentru această sărbătoare. În vinerea Rusaliilor, tinerii vin în sat cu armindenii și pun câte o pereche la fiecare fată nemăritată. În ziua de sâmbătă vin să bată armindenii și apoi cu alai în Duminica Rusaliilor vin să lege armindenii.
Tradiția spune că punerea armindenilor (mestecenilor) in fața porților, îi apără pe localnici de Măiestrele sau Rusalii. În nopțile magice sau la sărbătoarea Rusaliilor, Măiestrele aveau obiceiul de a pocii pruncii, de a fura fetele frumoase și mințile bărbaților și de a aduce nebunia în rândul vitelor.
SÂNZIENELE
De Sânziene, în comuna Racovița se păstrează tradiția cu pusul crucilor făcute din flori de câmp, în special sânziene în toate porțile, precum și confecționarea de cununi din flori de sânziene care se aruncau pe casă pentru fiecare membru de familie câte una, cu grijă mare pentru ca acestea să nu cadă jos, semn că cel căruia îi era destinată aceasta, deceda în acel an.
ȘEZĂTOAREA
Șezătoarea constituie un obicei important în viața socială a satului, deoarece îi educă pe copii în spiritul valorilor tradiționale românești, dezvoltându-le dragostea pentru frumos. Șezătorile se organizau după terminarea muncilor de toamnă în postul Crăciunului şi în perioada iernii după Bobotează până la începerea postului Paștelui. Prin șezători lumea satului îmbina într-un mod plăcut lucrul cu voia bună. Prilej de lucru în comun, de cunoaștere dar și de petrecere a tineretului, “șezătoarea” a constituit totodată ceea ce specialiștii au numit, “un prețios laborator de creație folclorică”. Satul tradițional a cunoscut acest gen de manifestare folclorică încă din cele mai vechi timpuri. În trecut au existat “șezători de fete” și “șezători de muieri”, dar cu trecerea timpului s-a ajuns la o șezătoare mixtă, atât cu femei bătrâne, fete tinere cât și cu bărbați, care se mai desfășoară și în zilele de astăzi. Tradiția șezătorii încă se mai practică în comuna Racovița.
