Date geografice

Comuna Racoviţa, este aşezată la poalele Vârfului Suru (2281m), pe zona de contact dintre dealurile submontane ale Munţilor Făgăraş şi terasa joasă, aluvionară, de pe malul stâng al Oltului, la o altitudine de 385 metri.

Localitatea se mărgineşte spre nord şi nord-est cu hotarul oraşului Avrig, hotar care se întinde de la confluenţa Văii Mârşa cu Oltul şi până în Vârful Sorliţei, hotar trasat după anul 1200 şi marcat ca atare cu semne de hotar numite ‘morminţi’.

De aici, din punctul numit „La tri metri” , începe hotarul cu satul Sebeşu de Sus, care coboară spre sud-vest peste „fruntea Moaşii” , „Plăieţ” , „Şanţu Săghişului” , continuat cu „Pârâul Hotărăl” până la vărsarea acestuia în râul Olt.

Spre vest, graniţa cu oraşul Tălmaciu o formează piscul „Cioru” (541m), continuată fiind de trupul de hotar numit „Brătianu” iar spre satul Bradu, delimitarea o face râul Olt.

Suprafaţa aşezării este de cca. 34.5 km² şi coordonatele geografice sunt: 45° 40′ şi 45” latitudine nordică, corespunzătoare oraşului Focşani, şi 24° 20′ si 38” longitudine estică, corespunzătoare oraşului Rîmnicu Vîlcea.

Distanţa către localităţile apropiate:

  • până la Mârşa – 3km
  • până la Avrig – 6km
  • până la Sebeşu de Sus – 3km
  • până la Tălmaciu – 7km
  • până la Sibiu prin Tălmaciu – 27km
  • până la Sibiu prin Avrig – 32km
  • până la Oraşul Victoria – 41km
  • până la Făgăraş – 60km

Prin apropierea localităţii trece calea ferată Sibiu – Făgăraş – Braşov.

Istoric

Din cauza puţinelor descoperiri arheologice făcute în zona localităţii Racoviţa cercetătorii au recurs la studierea toponimiei şi folclorului local pentru a putea stabili vechimea aşezării. Astfel, se menţionează în literatura de specialitate că denumirea locală „La Cetăţuică” , dat ipoteticei întărituri de pe vârful de deal aflat la cumpăna apelor „Valea Lupului” şi „Valea Mârşa” , ar fi făcut parte dintre „cetăţile dacice puţin cunoscute astăzi” .

Caracter dacic sau chiar roman i se atribuie şi „Cetăţii” aflată la altitudinea de 846m în pădurea „Braniştea” , pe culmea care formează hotarul dintre Racoviţa şi Avrig, însă istorici mai noi datează „Cetatea” în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Deşi prima atestare documentară a localităţii este relativ târzie -1443-, urme ale locuirii omului pe aceste locuri datează încă din protopaleolitic. O descoperire în acest sens este cea făcută de elevul Lupea Dorin, în 1972. Este vorba de un toporaş de mână (cioplitor) unifacial, confecţionat din silex, folosit atât pentru lovit şi tăiat cât şi pentru cioplit şi răzuit, aparţinând aşa-zisei „culturi de prund” . Având o vechime de cca 600.000 î.d.H., descoperirea a permis specialiştilor să includă sudul Transilvaniei în aria pe care s-a petrecut procesul de antropogeneză de pe teritoriul României. Toporaşul se află în prezent la Muzeul judeţean de istorie din Sibiu. Altă descoperire arheologică este cea din anul 1974 când în pietrişurile extrase din Olt s-a găsit un ciocan confecţionat din piatră şlefuită datat la sfârşitul epocii neolitice, a cărui vârstă a fost apreciată de către arheologul sibian prof. Iuliu Paul, la 3600 ani. Vestigii din epoca bronzului au fost descoperite de-a lungul timpului şi adunate de către familia de preoţi Florianu după 1855, dar s-au pierdut o dată cu dispariţia familiei din sat.

Dr. Petre Beşliu Munteanu a descoperit în 2009 pe teritoriul comunei Racoviţa situl unei cetăţi a cărei datări încă nu este cunoscută. P.B.Munteanu a început o campanie de atragere de tineri pasionaţi de istorie pentru a începe campania de cercetări arheologice.

Prima atestare documentară a satului – 22 mai 1443 – se regăseşte în actul de danie prin care voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului precum şi urmaşilor săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken – Racoviţa de astăzi – ceea ce îndreptăţeşte să considerăm că până la această dată localitatea constituia proprietatea coroanei maghiare. Anul 1443 a coincis cu perioada apariţiilor primelor incursiuni turceşti în Transilvania, cu urmări din cele mai grele pentru locuitorii aşezărilor din apropierea pasului Turnu Roşu.

Pentru a putea face faţă noii situaţii, regele Ladislau al V-lea la data de 3 februarie 1453, dăruieşte saşilor din cele „Şapte scaune” – uniune teritorial administrativă săsească cu sediul în Sibiu – domeniul feudal al Tălmaciului, de acum încolo racovicenii fiind obligaţi să presteze diferite sarcini cu caracter feudal. Din acest moment, Racoviţa va apărea în perioada 1453 – 1700, din ce în ce mai des în scrierile vremii cu peste 50 de documente cu caracter feudal, vizând donaţii şi arendări, vânzări, cumpărări şi răscumpărări, zălogiri şi reambulări de hotare în care sunt implicaţi domni de pământ şi personalităţi înalte ale ţării cum ar fi Cristofor, Sigismund şi Ştefan Bathory, George Basta şi alţii.

[photosmash id=6]

Ca urmare directă a trecerii Transilvaniei sub stăpânirea austriacă după anul 1688, în istoria Racoviţei se înscriu două evenimente care-i marchează sfârşitul secolului al XVII-lea:
* Unirea cu Biserica Romei.
* Întocmirea primei conscripţii cunoscute a localităţii, respectiv cea din 1698, care va inaugura pe cele din secolele următoare, cele mai cunoscute sunt întocmite pentru anii: 1721-1722, 1733,1750,1765-1766,1851,1910 şi 1930.

Se impune precizarea că până în anul 1766, Racoviţa a aparţinut de două unităţi administrativ-politice complet diferite, „graniţa” dintre ele formând-o valea care trece prin mijlocul ei. Două treimi ale aşezării, cu hotarul aferent, stătea sub jurisdicţia Scaunului Sibiului, motiv pentru care se numea „partea scăunală” . Partea dinspre Avrig, respectiv cealaltă treime, se afla sub stăpânirea a numeroşi domni de pământ şi se numea „partea iobăgită” , ea stătea sub ascultarea autorităţilor comitantese.