Cele mai vechi date găsite până acum privind întinderea suprafeţelor de teren ale satului aparţin secolului al XIX-lea, astfel în anul 1845[44] aceasta era de 4152.27 jugăre, pentru ca în 1881 ea să crească la 6417[45] jugăre aşa cum se consemnează în recensământul general din 1910[46] şi-n anii următori în diferite publicaţii cu caracter statistic. În linii mari suprafaţa terenurilor a rămas aceeaşi cu toate litigiile cu comunităţile vecine Bradu şi Avrig şi a reambulărilor ce au avut loc de-a lungul timpului. Ce s-a pierdut prin vânzarea către avrigeni a muntelui „Racoviceanu” în 1914, s-a câştigat prin reforma agrară din 1921, iar ce s-a expropiat în 1937 pe seama Uzinelor „Mârşa”, s-a compensat prin efectele Reformei agrare din 1945-1946.

Pierderi de terenuri s-au consemnat începând din anii 1960 când au apărut construcţii şi unităţi social-economice cum au fost:

  • Balastiera Sebeş-Olt.
  • Gara C.F.R.
  • Blocurile de locuinţe ale salariaţilor Uzinei „Mîrşa” ce au înghiţit o parte a păşunii din „Coprine”.
  • Întreprinderea de selecţionare, creştere şi îngrăşare a porcilor (I.S.C.I.P.) pe terenul din „Butinei”.
  • Terenuri mari au fost amenajate hidrografic pentru construirea hidrocentralei de pe Olt.

Încă de la primele conscripţii ale satului se ştie că locuitorii practicau o agricultură sedentară, bienală, cu suprafaţa arabilă împărţită în două „câmpuri”, numite şi „hotare” sau „călcălturi”, sistem datând de pe vremea romanilor. Alte denumiri sub care se întâlnesc hotarele satului în conscripţiile secolului al XVIII-lea sunt acelea de „Territorio inferiori” şi „Territorio superiori”.

Aspecte ale agriculturii racoviţene, comune cu cele ale altor localităţi transilvănene sunt:

  • Racoviţa n-a cunoscut marea proprietate şi ca urmare, până în anul 1765 iobagii aveau sesii personale, atribuite prin tragere la sorţi[48], pe care le lucrau împreună cu familiile lor, plătind dijmele impuse de stăpânitori.
  • În timpul graniţei militare, sesiile erau nominalizate şi decretate indivizibile, rămânând în posesia aceloraşi familii şi după desfiinţarea ei. Până în anul 1851 puţine familii aveau două „moşii” ce depăşeau împreună 20 de hectare.
  • După 1851 a început procesul de divizare a proprietăţii agricole, proces ce a durat până în anul 1950 când regimul comunist a colectivizat în întregime agricultura satului. Această divizare poate fi exemplificată prin Nicolae Drăgoiu care numai în „Mestecăniş” avea 18 „locuri” (parcele).

Caracteristici ale agriculturii racoviţene:

  • Creşterea populaţiei şi întinderea limitată a suprafeţelor arabile a silit locuitorii să lucreze pământul „în parte”, fie în hotarul Racoviţei, fie în cel al satelor vecine, în special al Bradului, practică menţionată înca din secolul al XVII-lea. În acest context se poate face afirmaţia că ‘Racoviţa a fost un sat de „mijlocaşi”, situaţie reflectată şi în recensământul din 1910, când se consemnează doar 110 locuitori ce posedau peste 10 jugăre de pământ, în timp ce alţi 162 se înscriau sub această cotă.
  • Un procent infim dintre locuitori nu posedau pământ, respectiv ţiganii şi „străinii”, aceştia din urmă pripăşiţi prin sat în diferite împrejurări. Şi la aceste categorii era însă evidentă tendinţa de a cumpăra pământ în sat cât şi prin satele vecine.
  • Până la „colectivizarea” din 1950, fiecare gospodărie avea o „porneală”, respectiv unul sau două atelaje cu vite de tracţiune precum şi toate uneltele necesare lucrării pământului, unele în proprietate personală şi altele aparţinând unor asociaţi care le puneau la dispoziţia tuturor celor interesaţi.
  • Datorită solului sărac, inundaţiilor Oltului, anilor secetoşi, anilor cu ierni târzii, precipitaţiilor asociate frecvent cu grindina, producţia era nesatisfăcătoare la majoritatea culturilor agricole, uneori nu se recolta nici măcar echivalentul sămânţei folosite. În situaţiile de acest gen, deficitul de cereale se acoperea prin aducerea lor cu „vagonu” din Bărăgan sau Dobrogea, fie de către organe de stat, fie de negustori de meserie cum au fost: Irimie Foarcoş, fraţii Dionisie şi Emilian Stoica.