Cultură și tradiții

Graiul racoviţean

Este incontestabil faptul că la mijlocul secolului al XX-lea, majoritatea racovicenilor erau urmaşii foştilor grăniceri de odinioară aduşi aici de prin toate colţurile Transilvaniei. Cum a fost şi firesc, această masivă primenire a populaţiei a avut urmări adânci şi asupra graiului locuitorilor, care în trecut s-a diferenţiat în multe privinţe faţă de cel al satelor vecine, mai stabile din punct de vedere al omogenităţii populaţiei.

Situaţia aceasta s-a menţinut, în linii mari, până spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, când satul a cunoscut o infuzie tot mai mare de „străini”, sub forma de „refugiaţi” sau de muncitori la Uzinele Mârşa (numiţi şi mârşari), fiecare aducând odată cu ei şi graiul din părţile de baştină, care a început treptat să-l “impregneze” pe cel local. După “Colectivizarea Agriculturii” de după anul 1950 care a generat exodul de populaţie cunoscut, concretizat pe de o parte în numărul mare al navetiştilor, iar pe de alta, în numărul mare al tinerilor racoviceni care frecventau diferite şcoli din afara satului, mişcarea populaţiei a devenit din ce în ce mai importantă.

În acest fel racovicenii au luat legătură cu o lume diversă în modul de a vorbi, elevii au început să-şi însuşească limba literară, alta decât cea de acasă şi de aici dorinţa tuturor celor “plecaţi” de a vorbi tot mai frecvent „domneşte”, spre a nu trăda că ei, totuşi, sunt „neam de straiţă”. Aşa s-a ajuns în câteva decenii ca graiul străbun să-l mai păstreze doar vârstinicii şi numai în relaţiile directe între ei. Dacă se mai adaugă la toate aceste cauze şi impactul pe care l-a avut şi îl are în fiecare zi mass-media, nu este greu să se concluzioneze că peste puţin timp „vorbele bătrâneşti” se vor întâlni doar prin unele atlase lingvistice sau prin dicţionare.

Portul popular

Aşa cum a fost el întâlnit până la începutul secolului al XIX-lea, portul popular racovicean s-a caracterizat prin simplitatea sa, majoritatea pieselor sale componente fiind produse ale gospodăriei proprii.

La costumul femeiesc, piesele „de rezistenţă” au fost: vălitoarea albă, cârpele negre sau înflorate, „şurţele”(şorţurile) negre sau „vinete”, în două sau trei foi, catrinţele roşii, „româneşti” sau „oacheşe”, iile cu fodori, pieptarul cu flori roşii şi „ciucurei” în aceeaşi tonalitate, buboul negru sau săin, nelipsit din portul bătrânelor.

Costumul bărbătesc avea următoarele piese specifice: cămaşa cu mânecă largă sau cu pumnaşi, cioarecii albi, strânşi pe picior, laibărul şi recălul din postav negru, la care, iarna, se adaugă buboul.

În jurul anului 1900, în sat începe să pătrundă costumul femeiesc „săliştenesc”, care devine predominant în deceniile următoare, cu nota sa de eleganţă şi sobrietate, preluat şi dezvoltat într-o variantă locală. Acesta se caracteriza prin cârpa neagră, cu ciucuri, prin ia de „giolgiu” plină de „pui” cusuţi cu arnici negru, prin fusta „prisată” acoperită de „şurţe” negre, „tipărite”, prin „fustiţa” cu „cipcă”, completate cu pantofi „cu ciucurei” şi ciorapi negri de mătase, majoritatea acestor piese fiind cumpărate din târg.